„Jocul este luptă, hazard, simulacru sau vârtej ameţitor; jocul este un întreg univers cu şanse sau riscuri”.
Dicţionarul de simboluri
Joaca, jocul, jocurile, neîndoielnic cel mai atractiv, eficient şi agreabil mod de asimilare a informaţiilor, deprinderilor şi comportamentelor, este considerată activitatea cu cele mai eficiente valenţe formative.
În filosofia şi literatura greacă, jocul era considerat a fi centrul unei existenţe plină de sensuri, fiind apreciat ca fiind o formă fundamentală de comportament uman. Element vital al copilăriei, joaca, jocul acompaniază evoluţia umană pe toată durata vieţii, din copilărie până la bătrâneţe.
Există şi păreri conform cărora, jocul este un exerciţiu premergător pentru viaţă, pentru activităţile diverse, complexe ale adultului.
Literatura de specialitate prezintă o mulţime de definiţii, căutându-se, încă, un enunţ complet şi agreat de umanitate. Urmând evoluţia umană până la senectute, jocul suportă unele modificări specifice nevoilor vârstelor, dar păstrează principalele caracteristici:
- Activitate naturală, determinată din trebuinţele de manifestare a calităţilor fiinţei umane;
- Activitate spontană, determinată de trebuinţe şi tendinţe umane;
- Activitate atractivă, care produce stări afective pozitive;
- Activitate dezinteresată, în vederea trăirii bucuriei activităţii autonome şi gratuite;
- Activitate recreativă compensatorie, prin care omul caută destindere şi distracţie;
- Activitate totală, care solicită funcţiile cognitive, psihice, afective, volitive, motrice.
Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat nici o caracteristică esenţială noţiunii generale”.
Jocurile cunosc un număr impresionant de clasificări. În primul rând, jocul se adresează sferei fizice sau celei intelectuale. Activităţile ludice pot fi diferenţiate în funcţie de vârsta, sexul şi cultura jucătorilor. După vârstă, ele sunt de copii şi de adulţi. Ca grad de implicare, jocurile sunt competitive, de spectacol sau de risc. Luând în consideraţie aria culturală, avem jocuri ştiinţifice, filosofice şi teoretic – culturale. Din ultima categorie se remarcă cele de creaţie, de conversaţie, de retorism şi de limbaj. O altă clasificare ţine cont de momentul şi locul desfăşurării jocului: diurn sau nocturn, public sau privat. După raportul cu planul sacrului, există jocuri rituale şi nerituale. Importante sunt şi jocurile copiilor, ce aparţin de patru mari clase: Mimicry, Ilinx, Paidia şi Ludus. În afară de categoriile anterior menţionate, manifestările ludice mai pot fi: de societate, de îndemânare, de noroc, de dexteritate, de inteligenţă, etc.
Jocul poate fi numit o acţiune liberă, conştientă că este „neintenţionată” şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acţiune de care nu este legat nici un interes material direct şi care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp determinat anume şi ale unui spaţiu determinat anume, o acţiune care se petrece în ordine, după anumite reguli.
Finalitatea jocului depinde, evident, de tipul jocului. Aceasta poate însemna o exteriorizare, o evidenţiere a calităţilor individuale sau colective, împărtăşirea unor idei, sentimente, evadarea într-un univers fictiv, simplul divertisment, o dezvoltare a gândirii şi a imaginaţiei, modelarea caracterului, o metamorfozare a participanţilor la joc, accederea imaginară la un alt nivel social sau existenţial, ori cunoaşterea lumii înconjurătoare. Un rezultat important al jocului apare pe plan social. Referitor la jocuri, conform opiniei lui Devambez, „în jurul lor s-au cristalizat simţul cetăţenesc şi sentimentul naţional; ele au constituit, pentru locuitorii aceleiaşi cetăţi, pentru copiii aceleiaşi seminţii…legătura ce le reamintea de interesele lor comune”.
Jocul are o importanţă esenţială în evoluţia individului şi aparţine laturii cognitive a omului, dar şi a celei afective. Prin acest mijloc de percepere a realităţii, copilul explorează universul înconjurător, îşi înţelege funcţionarea propriului corp şi îşi exteriorizează convingerile. De asemenea, el îşi însuşeşte bazele funcţionării societăţii şi anumite principii de viaţă. În joc îşi are originea şi caracterul de fiinţă socială al omului. Tot prin intermediul jocului, copiii conştientizează noţiunile de Bine şi Rău. Asemeni fiinţelor vii, jocul evoluează: din jocul simplu, inocent, dezinteresat, ia naştere jocul sentimental, cu un scop bine definit.
Jocul şi joaca sunt teme foarte des întâlnite în viaţa cotidiană, iar ele reflectă o anumită tendinţă a omului spre socializare. Jocul este ca generalitate mai strict, de aceea el prezintă reguli, unele trebuie respectate, iar altele sunt menite să fie încălcate. Astfel apare dorinţa oricărei fiinţe umane de a depăşi ceea ce este normal, de a depăşi pe alţii şi de a se depăşi pe sine, o tendinţă spre perfecţiune, ca ţel principal al vieţii. Mediocritatea este pentru cei slabi, de aceea omul a inventat competiţia ca modalitate de afirmare.
Joaca este o formă de manifestare întâlnită la copii, care încearcă să scape de rutină cu ajutorul imaginaţiei. Aceştia încalcă toate regulile impuse de raţiune, de natură, de tot ceea ce este realizabil, prin crearea unor personaje supranaturale pe care le comandă sau în locul cărora se pun chiar ei, impunând viziunea lor despre viaţă. Joaca se întâlneşte de cele mai multe ori în poezii cu conţinut destinat unei anumite categorii de vârstă: copilăria, dar şi în proza care vizează experienţele şi fazele formării caracterului unui personaj, de la vârstele cele mai fragede.
Ţinând cont de toate acestea, se consideră că, distracţia, plăcerea și amuzamentul nu trebuie să lipsească din activităţile desfășurate în timpul liber.
